Valentin Silvestru (numele lui real fiind Marcel Moscovici) este teatrolog și dramaturg român și s-a născut pe 20 Octombrie 1924 în satul Scânteia, din județul Iași. Mult mai târziu, când împlinea 72 de ani, scriitorul mărturisea: „Într-un sat moldovean, m-am născut. La țară, am văzut lumina soarelui (la propriu că era spre cinci dimineața), unde e biblioteca veșnică a înțelepciunii populare. În Moldova, unde e cel mai curat, mai viu și mai îmbelșugat umor din lume” (Mircea Cavadia, Cine ai fost dumneata, domnule Valentin Silvestru, Reșița, Editura Timpul, 1997, p.14). Părinții sunt Sura și Isac Moscovici, evrei întreprinzători care dețineau o băcănie. Despre ei își amintește: „Tatăl meu a fost cel mai bun și cel mai vesel om pe care l-am cunoscut. Mama mea, atât de frumoasa, de deșteapta și de curajoasa mea mamă, a avut o ironie atât de dreaptă, clară și sigură cum n-am mai întâlnit la vreo altă femeie de pe glob (și sunt un om umblat)” (Idem). Primii ani de școală îi face în sat. Încă de atunci se dovedește plăcerea lui de a compune versuri, scrisori și texte scurte.

Anul 1935 reprezintă mutarea lui la Iași, unde face studiile la Liceul Național pe care-l absolvă în 1942. Pe când era elev la Iași și avea șaisprezece ani, îi trimite lui Tudor Mușatescu, pentru publicare, câteva epigrame, din care apar două în revista „Mitică”, iar în corespondeță, dramaturgul îl încurajează călduros să scrie mai departe. Tot din anii în care a locuit la Iași datează și articolul trimis lui Miron Radu Paraschivescu, pentru ziarul „Ecoul”, un articol ce avea ca subiect personalitatea lui Henrik Ibsen. Îi este publicat „imediat, fără nici o corectură”. Pe parcursul aproape a unui deceniu, vede multe spectacole de la Teatrul Național din Iași, pe scena căruia a urcat și în calitate de figurant. Putem spune că acești ani ai „uceniciei” în teatru au fost și anii de formare inițială ai viitorului teatrolog. Pentru naționalul ieșean a păstrat mereu o emoție aparte și a comentat mereu spectacolele prezentate în diferite contexte. Urmărește producțiile cele mai noi cu mare atenție. Cu aura de reputat critic, în 1994, la vizionarea spectacolului Rosenkrantz și Guilderstern sunt morți, nota despre actorii și viziunea regizorului: „Ieşeanul Ovidiu Lazăr a gândit al său Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi, dincolo de personajele evocate în titlu, ca o dramă cu un caracter universal, a unui timp buimac. Oamenii îşi pierd identităţile, unii realizând faptul, alţii nu; pornirile reale şi cele histrionice se amestecă, lumea îşi iese din ţâţâni, vorba lui Shakespeare. (…) Actorii Teodor Corban şi Ion Sapdaru devin cabotini mărunţi, care joacă în doi peri, fără umor, fără gravitate, fără fizionomii. Directorul trupei de actori, ale cărui zeflemele şi agerimi au scânteiere în text, e acum plat şi pare mereu exterior acţiunii”. (Raporturi complicate între regizori și actori în revista „Teatrul azi”). Dar nu uită, deopotrivă, să echilibreze discursul, observând în aceeași cronică și „Câteva momente frumoase (pe corabia clătinată de valurile Mării Mânecii), decorul cu gratii lunecânde şi plase de sârmă semnificând temniţa daneză, raccourci-urile acţiunii desenate cu inteligentă intenţionalitate de regie (sau, căzând în gol, ca artificii le ce pleacă doar pentru o clipă colorată în înalturi) arată ce ar fi fost spectacolul dacă în convenţia imaginată ar fi intrat şi actorii”.

Prețuia, deopotrivă, Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” pe care-l considera în anul 1995 ca fiind „poate cel mai frumos lăcaş din ţară special dedicat copiilor şi tineretului”. În cronica din „Teatrul azi”, nr. 17-18-19, se oprește asupra spectacolului D’ale Caragialelui regizat de Bogdan Ulmu, scriitor și artist pe care-l cunoștea din perioada în care lucraseră împreună la „România literară” și „Teatrul”. Scrie despre regizorul ieșean: „Bogdan Ulmu e un teatrolog merituos, autor de studii şi cărţi în care critică, adesea argumentat şi cu seriozitate, încercări scenice insuficient gândite ale altora. E şi un scriitor satiric abilitat; nu o dată îşi trimite săgeţile spre artiştii ce nu-şi prepară îndestulător demersul artistic. Iată însă că în calitate de regizor (care a studiat regia la Academia de Teatru) vădeşte o uşurinţă regretabilă în lucrul scenic şi un spirit critic pauper.

Este Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din București în 1949. În din această perioadă, publica în ziarul „Ecoul” (1943), apoi este reporter la cotidianul „Victoria” (1944-1946) și „România liberă” (1946-1947), colaborează la revista „Contemporanul” și este redactor la „Rampa” (1947-1948) și „Flacăra” (1948-1950). Începând cu 1950, cariera sa se îndreapta pe drumul teatrului, televiziunii și radioului. Un an este director artistic al Studioului Cinematografic București (1950-1951), apoi redactor-șef al publicației „Probleme de cinematografie” (1951-1953). Între 1954 și 1969, este șef al secției de artă și cronicar dramatic la „Contemporanul” , iar, din 1969 până în 1992, este titularul cronicii dramatice la „România literară”. În egală măsură, a îmbrățișat și cariera de profesor la Institutul de Teatru din București (1953-1959), unde a predat Estetică. Tot în cadrul acestei instituții a înființat în 1954 catedra de critică teatrală și teatrologie în învățământul universitar românesc. Printre revistele culturale la care a colaborat se numără „Astra”, „Ateneu”, „Cronica”, „Familia”, „Ramuri”, „Teatrul”, „Tribuna”, „Viața românească”.

A fost unul din inițiatorii Asociației Umoriștilor din România și al Festivalului bienal de umor de la Vaslui și președinte în juriul pentru teatru al Festivalului „Cântarea României”. De asemenea, a fost membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, a întemeiat și a condus Fundația „Teatrul 21”. I s-au decernat Premiul Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică (1978) și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Elemente de caragialeologie (1979), precum și un premiu al Academiei Române pentru volumul colectiv Teatrul românesc contemporan (1975). Este autor de nuvele şi schiţe, precum Într-o noapte înstelată (1951), Jurnalul cu file violete (1955), Glastra cu sfecle (1965), Tufă de Veneţia (1971), De ce râdeau gepizii... (1973), Când plouă, taci şi-ascultă... (1974), Zâna castraveţilor (1976), Arta îmbrobodirii, Un bou pe calea ferată şi Oasele ca proprietate personală (1993). Praf şi pulbere (1996) e ultima sa carte. A semnat multe cărţi de critică şi teorie teatrală. Volumul prin care și-a făcut debutul în domeniul esteticii teatrale este Personajul în teatru (1966). I-au urmat Spectacole în cerneală (1972), Caligrafii pe cortină (1974), Clio şi Melpomena (1977), Elemente de caragialeologie (1980), Ora 19.30 (1983), Un deceniu teatral (1984). A colaborat la editarea volumelor Teatrul românesc contemporan în perioada 1944-1974, Istoria teatrului de păpuşi (1975). A publicat monografiile Jules Cazaban (1979), Carte despre Toma Caragiu (în colaborare, 1984), Birlic, o viaţă trăită pe scenă (1991), ultima fiind Alexandru Giugaru, un geniu al scenei (1996), precum şi cărţi dedicate călătoriilor pe care le-a întreprins (Teatrul Naţional I.L. Caragiale la Paris, 1956; Jurnalul de drum al unui critic teatral. 1944-1974). Ca dramaturg a scris comedia Cearta (1949) şi piese pentru copii şi păpuşi, precum Întoarcerea zânei minunilor pe pământ (1962), Suferinţele Haralambinei (1964). Valentin Silvestru a murit la 25 Noiembrie 1996, la Bucureşti.